P.S. VISARION
.bmp)
ARTICOLE ŞI MESAJESfânta mironosiţă Maria Magdalena
În fiecare an la 22 iulie Sfânta noastră Biserică face pomenirea Sfintei Mari mironosiţe Maria Magdalena, căreia i s-a acordat titlul de „întocmai cu Apostolii”. Din Sfintele Evanghelii cunoaştem faptul că Maria era din localitatea Magdala din Galileea, motiv pentru care s-a numit şi „Magdalena”. Fiind bântuită de patimi şi muncită de duhurile cele rele a căzut în patima desfrânării ducând o viaţă destrăbălată şi plină de ticăloşii. Întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos a schimbat pentru totdeauna viaţa Mariei Magdalena, Acesta vindecându-o de toată stricăciunea şi luminându-i mintea cu lumina credinţei celei adevărate. Din Sfânta Evanghelie de la Luca cunoaştem că Domnul a tămăduit-o pe Maria Magdalena „din care ieşiseră şapte demoni” (Luca 8, 2), adică cele şapte duhuri ale răutăţii care pun stăpânire pe om şi-l conduc spre întuneric şi pierzanie.
Din acea clipă ea a devenit ucenică devotată a lui Hristos urmându-l pretutindeni, slujindu-i Lui şi ucenicilor cu un zel rar întâlnit.
Ea s-a remarcat prin jertfelnicie şi ataşament faţă de Mântuitorul, în timpul patimilor Sale atunci când a fost părăsit de toţi doar un grup de femei în frunte cu Maria Magdalena L-au urmat neabătut.
Ea a plâns la poalele Crucii când trupul Domnului era însângerat de răni şi tot ea i-a uns trupul cu mir de mult preţ vărsând şiroaie de lacrimi la pogorârea Lui de pe Cruce.
În dimineaţa Învierii tot ea este cea care vine împreună cu celelalte mironosiţe la mormânt aducând mir ca să ungă trupul lui Iisus.
Pentru multa ei credinţă Maria Magdalena s-a învrednicit a fi cea dintâi care a aflat de la înger vestea Învierii lui Hristos, ba mai mult s-a bucurat să-l vadă pe Domnul înviat şi să vorbească cu El. Pentru credinţa şi dragostea ei nemărginită, ea devine cea dintâi binevestitoare a faptului Învierii, cel dintâi martor al realităţii sculării din morţi a Domnului Iisus. Aşa grăieşte şi cântarea liturgică din slujba Sfintei de la Vecernie: „Întâi tu, Marie Magdalena ai văzut Învierea cea dumnezeiască … întâi te-ai arătat evanghelistă strigând apostolilor: Luaţi veselie şi veniţi şi vedeţi pe Hristos, că a înviat şi dă lumii mare milă” (Slava, gl. 6).
După Înălţarea la cer a Domnului, Maria alături de Sfinţii Apostoli a pornit la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, străbătând ţări îndepărtate, aducând la Hristos multe suflete dornice de adevăr şi de dreptate făcând ea însăşi multe minuni.
După vechea predanie a Bisericii ea ar fi ajuns până la Roma unde ar fi avut o discuţie cu împăratul Tiberiu (14 – 37 d.H.) lămurindu-l asupra celor întâmplate cu Hristos şi arătându-i nedreptatea ce i-o făcuse Acestuia guvernatorul Ponţiu Pilat care, la porunca împăratului, ar fi fost supus la grele chinuri datorită judecăţii greşite pe care a pronunţat-o.
De la Roma, Sfânta Maria Magdalena ar fi venit în cetatea Efesului unde era Sfântul Evanghelist Ioan „apostolul iubirii” şi pe care l-a slujit până la moarte.
A trecut la Domnul în Efes fiind îngropată într-o peşteră unde mai târziu au fost închişi cei 7 tineri din Efes, prăznuiţi la 4 august.
Pe timpul împăratului bizantin Leon moaştele ei au fost aduse şi depuse în biserica construită de el în cinstea Sfântului Lazăr cel a patra zi înviat.
Unii teologi consideră că Maria Magdalena ar fi aceeaşi persoană cu Maria, sora Martei şi a lui Lazăr din Betania. Poate tocmai de aceea Leon împăratul a considerat ca moaştele ei să fie strămutate în această biserică.
Mâna Sfintei Maria Magdalena se păstrează la mănăstirea Simonospetra din Sfânta Munte Athos şi este mereu caldă.
Cultul Sfintei Maria Magdalena s-a răspândit în toată creştinătatea fiind pomenită de toate Bisericile istorice la 22 iulie
La Basilica Sfântul Ioan din Lateran – Roma se păstrează până astăzi părţi din trupul sfintei, iar în Oxford există o măreaţă biserică anglicană închinată ei.
Şi al noi la români Sfânta Maria Magdalena s-a bucurat de o cinstire deosebită. Ziua ei de pomenire – 22 iulie – fiind ţinută cu străşnicie, mai ales în Ardeal unde sfânta era cunoscută şi sub numele de Pălia. În această zi nu se lucrează în câmp, nici în casă, existând temerea că sfânta loveşte cu boli sau cu trăsnete pe cei ce nu respectă această zi închinat ei
În ultima vreme au apărut fel de fel de opinii greşite legate de viaţa şi activitatea Mariei Magdalena, păreri exprimate într-un anumit gen de literatură ca şi în mass-media.
Oricum Sfânta Maria Magdalena rămâne pentru totuşi creştinii un exemplu de pocăinţă, de dăruire, de iubire jertfelnică şi de misionarism.
Să o invocăm şi noi pe Sfânta zicându-i „Marie cea cu nume de doamnă şi următoare a lui Hristos, împreună cu celelalte mironosiţe şi cu fecioara Maria, ceea ce singură este Maică a lui Dumnezeu, roagă neîncetat pe Domnul care S-a răstignit, pentru noi cei ce te cinstim cu dragoste pe tine mironosiţă.” AMIN.
E vremea postului – Să citim Psaltirea!
E vremea Postului celui mare, vremea nevoinţelor, a luptelor duhovniceşti şi a înfrânării.
E vremea pocăinţei izvorâte din inima înfrântă şi smerită, vremea lacrimilor vărsate după viaţa înstrăinată de Dumnezeu dusă până acum, ca şi după păcatele săvârşite de noi în fiece ceas şi clipă.
E vremea când, luându-ne Crucea fiecare, înaintăm încet – încet spre Dealul Golgotei, spre Patimile cele mari şi înfricoşate ale lui Hristos ce le-a răbdat pentru noi oamenii.
Să citim aşadar Psaltirea!
Cei ce ne nevoim cu osteneala Postului, să citim Psaltirea, căci într-însa vom găsi ajutor şi folos duhovnicesc spre biruirea patimilor.
Cei ce suferim de întristare şi de singurătate, să citim Psaltirea, căci în ea vom găsi mângâierea şi bucuria de care avem atâta nevoie.
Cei ce suntem străini şi părăsiţi, să citim Psaltirea, căci în ea vom găsi prieteni ce nu ne vor părăsi niciodată şi ne vor împărtăşi multe sfaturi de care avem trebuinţă.
Cei ce suntem orfani, să citim Psaltirea, căci în ea vom afla şi tată şi mamă ce ne vor iubi veşnic.
Cei ce nu-l cunoaştem încă deplin pe Domnul, să citim Psaltirea, căci în ea vom descoperi tot adevărul, care ne va face liberi.
Cei ce suntem reci la dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, să citim Psaltirea, căci ea ne va încălzi inima cu focul dragostei celei dumnezeieşti ce niciodată nu se stinge.
Cei ce dorim desăvârşirea, să citim Psaltirea, căci în această carte a lacrimilor şi a pocăinţei vom afla prin lacrimi şi pocăinţă toată dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu.
Cei ce suntem ispitiţi de cel rău şi amăgiţi de cel viclean, să citim Psaltirea, căci prin cuvintele ei, ca de foc va fugi diavolul de la noi şi ne vom izbăvi de bântuielile lui.
E vremea Postului Mare. Să citim aşadar Psaltirea şi vom vedea cât de mare şi de bun este Domnul.
Bucuriile Postului celui Mare
Asemănat de către Sfinţii Părinţi peregrinării poporului ales prin pustia Egiptului spre ţara Cannanului, Postul Sfintelor Paşti este cu adevărat o călătorie duhovnicească către Împărăţia luminii şi a păcii care este Ziua Învierii.
Atunci evreii au călătorit 40 de ani conduşi de Moise şi Aaron spre ţara Făgăduinţei, acum 40 de zile creştinii călătoresc spre lumina Învierii Domnului având de străbătut cele şapte săptămâni de post şi nevoinţă ca trecând şi ei în chip simbolic prin Marea Roşie ca pe uscat să ajungă la limanul cel lin al Sfintei Învieri.
Postul cel Mare sau Postul Păresimilor cum mai este denumit este cel mai lung dintre toate posturile de peste an, dar în acelaşi timp şi cel mai aspru. Cu toate acestea el aduce în sufletul credincioşilor cele mai mari bucurii. Bucurii ce izvorăsc din însăşi esenţa lui adică din renunţarea la mâncărurile de dulce, la băutură, la distracţiile cotidiene pentru regăsirea „sinelui” în adâncul conştiinţei prin pocăinţă şi îndreptare.
O primă bucurie a Postului Mare este aceea a întâlnirii cu Sfintele slujbe specifice acestei perioade: slujba Pavecerniţei celei Mari unită în prima săptămână cu părţi din Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul; liturghia darurilor mai înainte sfinţite sau a Sfântului Grigorie Dialogul episcopul Romei săvârşită uneori la ceasul înserării dimpreună cu Vecernia; deniile ce ne aduc aminte de evenimentele sfinte şi dramatice ale iconomiei mântuirii neamului omenesc prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos; liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur din fiece sâmbătă urmată de pomenirea celor adormiţi; liturghia Sfântului Vasile cel Mare din primele cinci duminici ale Postului; slujba Ceasurilor rostite la diferite momente ale zilei şi alte rânduieli prevăzute de rânduiala liturgică.
O altă bucurie a Postului Mare este întâlnirea cu Domnul în scaunul spovedaniei şi unirea în chip deplin cu El în taina Sfintei Împărtăşanii primită „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”.
Să adăugăm apoi şi bucuria izvorâtă din citirea Psaltirii atât la cultul divin cât şi în particular de către credincioşi, lucru ce aduce pace, linişte şi bucurie în sufletul acestora căci „psalmul este slavoslovia îngerilor şi cădelniţa duhovnicească, e cel care naşte întristarea cea după Dumnezeu” cum se exprimă plastic Sfântul Vasile cel Mare.
Câtă bucurie aduc în inima noastră duminicile din timpul Sfântului Post începând cu cea a Ortodoxiei, continuând apoi cu cele ale Sfântului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sfântului Ioan Scărarul, a Sfintei Maria Egipteanca culminând apoi cu cea a Intrării Domnului în Ierusalim sau a Floriilor.
Ele sunt tot atâtea popasuri duhovniceşti şi tot atâtea prilejuri de întărire şi de reculegere în drumul către Sfintele Patimi ale Domnului Hristos.
Se cade aşadar să gustăm din plin din aceste bucurii la care ne îmbie în această perioadă Sfântul şi Marele Post al Paştilor.
Să observăm cu stricteţe porunca postului şi să căutăm ca postul nostru să fie unul cu adevărat bineplăcut lui Dumnezeu nu unul formalist, de faţadă pentru că altfel ne vom pierde plata din partea Stăpânului Hristos.
Aşa cum spunea „Păstorul lui Herma” – o scriere din antichitatea creştină – postul bineplăcut lui Dumnezeu este „să nu faci nici o faptă rea în viaţa ta, ci să slujeşti Domnului Dumnezeu cu inima curată, păzind poruncile Lui. Să nu se suie în inima ta nici o poftă rea. Să te temi de Dumnezeu şi să te înfrânezi de la orice rău, curăţindu-ţi inima de deşertăciuni”.
Să ne ajute Dumnezeu ca având tovarăşi de călătorie alături de post, rugăciune şi milostenia, să săvârşim această călătorie duhovnicească în care am intrat de curând şi să ajungem să ne închinăm mai întâi înfricoşătoarelor Patimi ale lui Hristos care pentru noi şi pentru mântuirea noastră le-a răbdat şi apoi slăvitei Sale Învieri din morţi.
Tuturor un Post uşor, binecuvântat şi cât mai multe bucurii de suflet folositoare.
Apostolul Andrei – simbol al bărbăţiei creştine
Există tradiţia ca şi Armata Română să aibă, în funcţie de specificul armelor, patroni spirituali: Sfânta Fecioară Maria, Sfântul Mc. Gheorghe purtătorul de biruinţă, Sfântul Mc. Dimitrie izvorâtorul de mir, Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat, Sfânta Muceniţă Varvara, Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul ş.a.s.
Ne bucură faptul că Batalionul de Infanterie Marină din Babadag doreşte să-l aibă ca protector spiritual şi ocrotitor pe Sfântul Apostol Andrei cel care a propovăduit cuvântul Evangheliei Mântuitorului şi în părţile noastre dobrogene după cum afirmă tradiţia istorică creştină.
Socotim ca binevenit acest demers mai ales că apostolul Andrei are deci o legătură aparte cu neamul nostru românesc. El va insufla ostaşilor curajul şi abnegaţia de care a dat dovadă în propovăduirea Cuvântului revelat al noii religii creştine întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos.
Dintotdeauna Biserica şi Armata au conlucrat benefic întru apărarea integrităţii teritoriale a României ca şi pentru afirmarea identităţii spirituale a neamului.
Sperăm ca şi în continuare cele două instituţii care se bucură de cea mai mare încredere a românilor să-şi aducă acelaşi aport la asigurarea climatului de pace şi prosperitate al Patriei străbune.
Fie ca Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Apostol Andrei cel dintâi chemat la slujirea apostoliei şi propovăduitorul credinţei creştine la strămoşii noştri daco-romani, să binecuvinteze brava Armată Română de pe uscat, din aer şi de pe ape cu harul şi ocrotirea Sa.
Învierea Domnului şi darurile ei
Preabunul Dumnezeu ne-a învrednicit să ajungem iarăşi la marele şi luminatul praznic al Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În nemărginita Lui bunătate ne cheamă din nou să ne îndestulăm la masa cea duhovnicească a harului şi să gustăm cu toţii din băutura cea veselitoare a vieţii celei veşnice pe care ne-o hărăzeşte astăzi Învierea lui Hristos. Aşadar, să urmăm îndemnul pe care-l auzim în această zi mântuitoare „Veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcătoare de minuni, ci din izvorul nestricăciunii, din Hristos Cel ce a izvorât din mormânt, întru care ne întărim” (Canonul Paştilor).
Ziua cea mare şi sfântă a mântuirii noastre, praznicul cel mult dorit, Învierea lui Hristos cea plină de lumină ne cheamă prin glasul sfinţiţilor slujitori să primim lumină din lumina cea neînserată a lui Hristos.
„Veniţi de luaţi lumină” sunt cuvintele ce ne cheamă să primim lumina Învierii, o lumină mai presus de fire ce luminează viaţa noastră cu învăţătura cea iubitoare de oameni a Dumnezeului celui Preaînalt.
Cu adevărat plină de har şi de sfinţenie este această sărbătoare!
Harul ei covârşeşte cu deplinătate pe al celorlalte sărbători din cursul anului, pentru că revarsă mireasma duhovnicească a vieţii celei fără de moarte, după care însetăm cu toţii.
Sfinţenia ei este desăvârşită pentru că ni-L arată pe Hristos, izvorul sfinţeniei, Care după ce suferă patimă şi moarte pe cruce devine biruitor al iadului şi al morţii. Şi aceasta, pentru că Tatăl i-a dat pentru ascultarea Sa „toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18).
Pe parcursul Săptămânii Mari am fost martorii patimilor Domnului. Zi de zi, şi seară de seară, cernindu-ne sufletele, am privit duhovniceşte suferinţele fără de seamăn îndurate de bunăvoie de Fiul lui Dumnezeu.
Cu El ne-am suit la Ierusalim în Duminica Floriilor şi ne-am bucurat de slava cu care a fost întâmpinat Domnul şi împreună cu aceia am cântat şi noi „Bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului”(Matei 21, 9).
Cu El am fost în Betania în casa lui Simon leprosul şi L-am văzut pe Domnul stând la masă şi pe femeia păcătoasă ungându-I picioarele cu mir de mult preţ, spre îngroparea Lui.
Cu El am fost părtaşi Cinei celei de taină, unde Domnul a instituit Sfânta Cuminecătură şi unde le-a vestit ucenicilor începutul patimilor Sale.
Cu El am fost în grădina Ghetsimani, unde L-am văzut pe Domnul rugându-se „cu sudori de sânge” (Luca 21, 44) cerând putere de la Tatăl ca să bea paharul morţii până la capăt şi, tot aici L-am văzut primind sărutarea lui Iuda vânzătorul.
Cu El am fost împreună la Ana şi Caiafa, în faţa lui Pilat şi a lui Irod şi cu duhul l-am urmat pe drumul greu al Golgotei simţind în noi durerea pironirii Sale pe Cruce.
Cu El am fost în Vinerea Mare, seara când Iosif din Arimateea cu femeile mironosiţe au aşezat trupul Mântuitorului în mormântul nou săpat în stâncă.
După atâta durere în sufletele noastre, iată, ne-a venit şi bucuria Învierii. După întunericul adânc al morţii, s-a făcut lumină mare, prin scularea din morţi a Mântuitorului Hristos.
Astăzi inimile noastre se scaldă în bucuria praznicului Sfintei Învieri.
Ne bucurăm că sarcina grea a păcatelor noastre nu ne mai apasă, pentru că Hristos ne-a uşurat de ea.
Ne bucurăm că osânda morţii nu ne mai înfricoşează, căci Hristos ne-a izbăvit de ea.
Ne bucurăm că moartea nu mai stăpâneşte, căci Hristos a biruit-o.
Bucuria pe care o primim astăzi şi pe care o mărturisim în cântarea pascală, este aceasta „Ziua Învierii să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm; să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere” (Canonul Paştilor).
Mare şi nemăsurată este taina Învierii Domnului şi plină de roade îmbelşugate este ea pentru sufletele noastre.
De aceea se cuvine să ne apropiem „cu inimile curăţite de orice cuget rău” (Evrei 10, 22) de izvorul sfânt al învăţăturii Evangheliei lui Hristos pentru ca din comoara învăţăturilor Lui să aflăm calea pe care se cuvine să umblăm în toate zilele vieţii noastre, pentru a ne învrednici de darul cel nepreţuit al vieţii veşnice pe care ni l-a adus Învierea lui Hristos.
Şi acest întreit dar, făcut tuturor celor ce credem în Învierea Lui, este darul dragostei, al unirii şi al păcii. Pentru noi creştinii acestea sunt căile care ne conduc la adevărata fericire, sunt ferestrele sufletului prin care pătrund în cugete şi în inimi lumina şi bucuria Învierii. Ele sunt poruncile pe care Hristos Cel înviat ni le-a lăsat spre împlinire ca pe cel mai scump şi sfânt dar al Său.
Dragostea este porunca lăsată de Domnul ucenicilor Săi „Întru aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).
Unirea dintre oameni, în familie, în Biserică şi în societate, este poruncă sfântă pentru că toţi suntem fiii aceluiaşi Dumnezeu, iar Hristos S-a jertfit pentru toţi. De aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă „să gândiţi la fel având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare” şi „să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare ale altuia” (Filipeni 2, 2,4).
Pacea apoi, este dar de mare preţ, fiind piatră de temelie a credinţei noastre mântuitoare pentru că Însuşi „Hristos este pacea noastră” (Efeseni 2, 14) şi „Domn al Păcii” (II Tesaloniceni 3, 16).
Dragostea, unirea şi pacea, de care duce atât de mult lipsă lumea de astăzi şi pe care dacă le-ar avea ar arăta cu siguranţă altfel, trebuie să fie virtuţi care să împodobească mereu sufletele noastre, ca să putem lucra ca „fii ai luminii” (Efeseni 5, 8) şi ca să putem primi darurile Învierii lui Hristos şi bucuria cea negrăită a Sfintelor Paşti.
Dacă vom pune în practică aceste daruri ale Învierii vom deveni făptură nouă şi vom umbla „întru înnoirea vieţii” (Romani 6,4).
Inimile noastre să fie pline de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele nostru şi lipsite de ură, pizmă şi răutate.
Mâinile noastre să fie întinse spre ajutorarea celor săraci, a celor lipsiţi, a celor singuri şi părăsiţi, a văduvelor şi a orfanilor.
Picioarele noastre să fie mereu pregătite a sări în ajutorul celor năpăstuiţi şi mereu să umble în căile dreptăţii.
Gura noastră să grăiască doar adevărul, cinstea şi mărirea lui Dumnezeu precum şi rugăciunea cea folositoare atât sufletului cât şi trupului.
Se cuvine aşadar ca în aceste vremuri grele, pline de încercări şi de lipsuri materiale să ne curăţim simţirile şi din credinţa în Înviere să sorbim puteri noi ca să putem lucra spre folosul nostru, al Sfintei noastre Biserici şi a neamului românesc.
La fel ca şi în anul trecut, anul acesta sărbătoarea Învierii Domnului – Sfintele Paşti – este prăznuită la aceeaşi dată de către toţi creştinii din lume. Aceasta e o mare bucurie, şi în acelaşi timp un bun prilej de a da o mărturie creştină comună într-o lume secularizată ce are mare nevoie de a-şi regăsi pacea şi liniştea în tumultul vieţii cotidiene.
Să ne ajute Dumnezeu să petrecem aceste sfinte sărbători cu sănătate, cu pace şi cu îndestulare, acum şi întru mulţi ani, ca să putem într-un glas să cântăm cu bucurie cântarea pascală „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Andrei Şaguna – Apostol al neamului
Anul acesta, în chip fericit, mitropolitul Andrei Şaguna a fost comemorat de două ori pentru că două au fost şi evenimentele importante privitoare la persoana sa.Astfel la 28 iunie s-au împlinit 125 de ani de la trecerea sa în lumea drepţilor, încărcat de ani şi de vrednicii nepieritoare, şi întreaga Biserică din Ardeal l-a pomenit cu evlavie mai ales la mormântul său din Răşinarii Sibiului unde-şi doarme somnul lin întru aşteptarea învierii celei de obşte.
Iată, deci, două evenimente comemorative scumpe nouă tuturor pentru că amândouă aduc în lumină chipul, lucrarea şi viaţa acestui mare om al Bisericii şi al neamului.
Mitropolitul Şaguna a fost mare pentru că mare i-a fost menirea sa în zbuciumata istorie a Transilvaniei secolului al XIX-lea. El a fost mare şi pentru că vremurile pe care le-a trăit şi le-a străbătut au fost mari, pline de evenimente şi de încercări din care el întotdeauna a ieşit biruitor.
Vremurile acelea l-au obligat pe Şaguna să fie mare!
El a fost chemat în Ardeal ca un proroc, ca un izbăvitor al celor de un neam cu el trebuind să fie el „începător întru toate”, să fie aşa cum îl caracteriza sasul Iacob Rannicher în 1885 ca un nou Moise care „a lovit în stâncă şi a deschis poporului său izvorul culturii intelectuale”.
Nici nu suntem în stare să ne gândim ce a însemnat venirea lui în 1848 în Ardeal unde a întâmpinat greutăţi mari concretizate în lipsa şcolilor, a bisericilor, a intelectualilor, la toate acestea adăugându-se autorităţile potrivnice, gelozia confesională şi chiar tradiţii neautentice cuibărite în mintea oamenilor datorită veacurilor de răstrişte. Dar el a biruit cu puterea şi tăria credinţei în Dumnezeu şi în destinul neamului său.
El a fost ierarhul care şi-a iubit clerul şi turma cea cuvântătoare încredinţată lui spre pomenire asemănându-se Păstorului celui bun care-şi pune sufletul pentru oile sale. El a fost dascălul iscusit care a ştiut că un neam nu se afirmă prin puterea armelor, ci se afirmă prin puterea culturii, prin lumina cărţii, motiv pentru care a întemeiat aşezăminte cultural – bisericeşti ce stau mărturie până în zilele noastre.
Să amintim Tipografia Eparhială din Sibiu, publicaţiile „Îndrumătorul bisericesc” şi „Telegraful român” ce apar până astăzi fără întrerupere.
Să amintim monumentala sa Biblie din 1858 care a adus în casa românilor Cuvântul lui Dumnezeu în dulcele grai al limbii străbune.
La acestea să adăugăm vizitele sale pastorale în cuprinsul întinsei sale eparhii devenită la stăruinţele sale mitropolie în 1864.
Iată atâtea şi atâtea fapte vrednice ale acestui mare bărbat al neamului ce de dincolo de mormânt veghează şi acum asupra destinului Bisericii străbune.
Pentru toate aceste fapte nepieritoare românii de pretutindeni i-au păstrat o vie şi pioasă amintire, numele său a devenit istorie iar pomenirea lui „din veac în veac şi din neam în neam”.
De aici din pământul binecuvântat al Dobrogei plămădit din predica apostolilor şi din sângele mucenicilor şi unde sunt atâţia urmaşi din neamul marelui Andrei Şaguna, îi închinăm un gând smerit de recunoştinţă, rugând pe Dumnezeu să-i aşeze sufletul în ceata bineplăcuţilor Lui, iar nouă celor de astăzi să ne rămână pururi o pildă vrednică de cinstire şi de urmat.
Grigore Vieru pe plaiuri tulcene
În ziua de 15 ianuarie a.c., zi în care se împlineau 159 de ani de la naşterea Luceafărului poeziei româneşti – cum l-a numit patriarhul Miron Cristea pe Mihai Eminescu –, a trecut la cele veşnice în urma unui tragic accident poetul Grigore Vieru, mare luptător pentru unirea Basarabiei cu România ca un act firesc al reîntregirii Daciei Felix.
Această întâmplare a îndurerat inima tuturor românilor de dincoace şi de dincolo de Prut şi a făcut să lăcrimeze încă o dată faţa deja brăzdată de lacrimi şi de încercări a Basarabiei străbune.
Grigore Vieru a fost un profet al neamului care a intuit ca nimeni altul că unitatea este bunul cel mai de preţ pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit nouă românilor, bun pe care trebuie să-l păstrăm şi să-l întruchipăm mereu noi cei de astăzi ca şi cei ce vor veni după noi.
În Cartea de aur a străvechii aşezări monahale de la Cocoş din ţinuturile Dobrogei de Nord am descoperit recent o însemnare a trecerii pe aceste plaiuri prin anii ‘90 a poetului Grigore Vieru.
Este de fapt o poezie testament a acestui mare român care a vibrat din toată fiinţa sufletului său atunci când a vizitat această mănăstire unde se află spre închinare raclele Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Kamasis şi Filip descoperiţi la Niculiţel în anul 1971 şi care au pătimit pentru Hristos în secolul IV al erei creştine.
Vizitând mănăstirea şi închinându-se Sfintelor Moaşte, poetul Grigore Vieru sensibilizat la plecare, scrie în Cartea de aur următoarele versuri:
„La Cocoş
E-al meu strămoş
Suferinţa
Mi-e credinţa
România
Mi-e mândria!
Birui-va nu ţara cu cele mai multe tancuri
Ci ţara cu Cel mai mult Dumnezeu în ea.
Dumnezeu să ne ajute.
Grigore Vieru 18. IX. 1997”.
Iată versuri devenite epitaf acum pentru poetul Grigore Vieru care a visat dintotdeauna la revenirea Basarabiei şi a fiilor ei la sânul cald al României.
Iată versuri ce devin şi pentru noi cei de astăzi un memento pe care trebuie să-l împlinim întru dăinuirea neamului românesc pe aceste locuri unde Dumnezeu ne-a aşezat la răscrucea istoriei ca un semn dumnezeiesc.
Fie ca somnul lui Grigore Vieru în lumea îngerilor să-i fie dulce cum dulce e şi pământul străbun al Patriei, iar amintirea lui să fie din veac în veac şi din neam în neam.
Bucurie şi Comuniune spirituală la Roma
Între 11 – 15 februarie a.c. s-au desfăşurat la Roma lucrările celei de a XI-a întâlniri internaţionale a Comunităţii Sant’ Egidio la care au participat aproximativ 100 de episcopi catolici din Europa, Asia, Africa şi America de Sud.
Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat ca invitaţi Î.P.S. Serafim mitropolitul Germaniei şi al Europei Centrale, P.S. Visarion episcopul Tulcii şi P.S. Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române din Italia. Din partea Bisericii Greco – Catolice din România a luat parte P.S. Alexandru Mesian episcopul Lugojului.
Au participat de asemenea cu statutul de invitaţi şi episcopi luterani şi anglicani.
A devenit deja o tradiţie ca în primul trimestru al fiecărui an, comunitatea Sant’ Egidio din Roma să organizeze o întâlnire cu episcopi membri şi prieteni ai comunităţii spre o mai bună cunoaştere a activităţilor desfăşurate de aceasta pe parcursul unui an.
Miercuri 11 februarie a.c. dimineaţa toţi participanţii au luat parte la o Sfântă Liturghie în rit catolic celebrată în subsolul bazilicii Sf. Petru din Vatican la mormântul Sf. Ap. Petru, după care au făcut şi o scurtă vizită la mormântul papei Ioan Paul al II-lea din subsolul bisericii unde s-a făcut şi o scurtă rugăciune de pomenire.
După terminarea liturghiei, participanţii au fost prezenţi în sala Paul al VI-lea din Vatican la Audienţa generală a Papei Benedict al XVI-lea, audienţă la care au participat şi câteva mii de credincioşi catolici din întreaga lume.
Sanctitatea Sa a salutat în termeni elogioşi prezenţa episcopilor membri ai Comunităţii Sant’ Egidio având cuvinte de apreciere faţă de lucrarea misionară şi ecumenică a Comunităţii, întemeiate de un grup de tineri italieni în anul 1968 şi având ca scop rugăciunea în comun şi ajutorarea săracilor.
După masa în sala de Conferinţe a Comunităţii de la bazilica Santa Maria in Trastevere au avut loc festivităţile de deschidere a lucrărilor Congresului. Prof. dr. Andrea Ricardi coordonatorul acestei mişcări şi iniţiatorul ei în urmă cu 41 de ani a prezentat Referatul intitulat „Adevăraţi prieteni ai lui Dumnezeu şi autentici prieteni ai umanităţii” în care a fost subliniat rolul Bisericii şi al slujitorilor săi în opera de spiritualizare şi transfigurare a unei lumi aflată într-o profundă criză spirituală dar şi economică şi de aducere a ei la ţelul iniţial pentru care a fost creată de Dumnezeu. A fost evidenţiat şi rolul laicilor în atenuarea acestor fenomene care denotă o înstrăinare a umanităţii de Dumnezeu şi de valorile sfinţeniei propovăduite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Referatul a fost urmat de discuţii, participanţii împărtăşind din propria lor experienţă modalităţi de implementare a iubirii evanghelice în familie şi în societatea contemporană şi arătând şi greutăţile cu care se confruntă misiunea Bisericii astăzi mai ales în ţările sărace.
Între alţii au luat cuvântul şi Î.P.S. Serafim al Germaniei şi P.S. Siluan al Italiei.
Seara în bazilica Santa Maria in Trastevere a avut loc rugăciunea comunităţii la care a participat şi Eminenţa Sa Cardinalul Husar din partea Bisericii Greco – Catolice din Ucraina, cuvântul de învăţătură fiind ţinut de Excelenţa Sa Mons. Vicenzo Paglia episcop de Terni – Italia şi responsabil cu Comunitatea Sant’ Egidio.
Joi dimineaţa au continuat discuţiile în plen, iar după masa la Institutul Iesu Magister din Roma – Via Aurelia au fost vizionate două scurt metraje: „Spiritul din Assisi în Cipru” şi „Papa Benedict al XVI-lea la cei 40 de ani ai Comunităţii”, filme legate de întrunirea inter-religioasă organizată de Comunitatea Sant’ Egidio în Cipru în toamna anului trecut pe tema păcii şi reconcilierii, precum şi de vizita papei la 7 aprilie 2008 la bazilica Sf. Bartolomeu din insula Tiberina din Roma cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la fondarea comunităţii.
Seara în bazilica San Giovanni din Lateran – veche bazilică a papilor din Roma – a avut loc o liturghie solemnă prezidată de Eminenţa Sa Cardinalul Agostino Vallini – vicar general al Romei – care a şi rostit cuvântul de învăţătură legat de responsabilitatea creştină în faţa desacralizării lumii contemporane.
La liturghie au slujit toţi episcopii catolici prezenţi şi au asistat membrii ai Comunităţii, personalităţi ale vieţii politice şi culturale din Roma, ambasadori şi numeroşi credincioşi.
În Palatul din Lateran, Comunitatea a oferit apoi o Recepţie oficială.
Vineri dimineaţa a fost săvârşită Sf. Liturghie în rit catolic în bazilica Sf. Maria din Trastevere după care în Sala de Conferinţe, Excelenţa Sa Mons. Ambrogio Spreafico a prezentat referatul cu tema „Pavel apostol al Evangheliei” scoţând în relief activitatea prodigioasă a acestei mari personalităţi a creştinismului primar.
Luând cuvântul P.S. Visarion episcopul Tulcii a subliniat importanţa deosebită a predicii şi a lucrării Apostolului Pavel în vestirea Evangheliei şi în culturalizarea şi spiritualizarea lumii antice. A arătat de asemenea că zelul misionar al Sf. Ap. Pavel era rodul rugăciunii fervente a acestuia şi că el, apostolul, rămâne un model de întruchipat pentru fiecare episcop, preot şi credincios întru câştigarea lumii pentru Hristos. P.S. Sa a transmis participanţilor şi un cuvânt de salut şi de binecuvântare din partea P.F. Părinte Daniel patriarhul Biserici Ortodoxe Române.
După masa a avut loc o masă rotundă cu tema „O privire în lume: experienţa Comunităţii Sant’ Egidio”, cu referire la activităţile pe care Comunitatea le desfăşoară în multe ţări din lume, mai ales în cele afectate de flagelul SIDA, de subnutriţie şi de conflicte interetnice.
Sâmbătă dimineaţa a fost efectuat un pelerinaj la locul martiriului Sf. Ap. Pavel şi la mormântul acestuia din bazilica San Paolo fuori le mura după care a avut loc şedinţa de închidere a Congresului şi prezentarea concluziilor acestuia de către episcopul Vincenzo Paglia.
P.S. Visarion al Tulcii la invitaţia P.S. Siluan a făcut o vizită la sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei din Via Ardeatina unde în Paraclisul cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a săvârşit Sfânta Liturghie arhierească.
Întâlnirea de la Roma din acest an a Comunităţii Sant’ Egidio a avut darul de a aduna împreună episcopi din diferite confesiuni creştine: catolici, ortodocşi, anglicani, luterani care, vreme de patru zile, au trăit laolaltă bucuria comuniunii în sfinţenia rugăciunii şi în iubirea lui Hristos care este destinată să cuprindă întreaga omenire. Fiecare creştin experiind iubirea dumnezeiască poate deveni cu adevărat un prieten al lui Dumnezeu şi un autentic prieten al umanităţii transfigurate de harul Sfântului Duh.
Învăţătura Sf. Vasile cel Mare despre
folosul citirii Psalmilor
Anul 2009 este un an comemorativ închinat Sf. Vasile cel Mare (330–379) precum şi sfinţilor capadocieni. Se împlinesc astfel 1630 de ani de la trecerea la cele veşnice, după o viaţă relativ scurtă a celui ce a fost un ierarh devotat, un slujitor neegalat şi un ascet adevărat Sf. Vasile arhiepiscopul Cezareii Capadochiei, căruia posteritatea i-a acordat supranumele de „cel Mare”.
Cu adevărat rare sunt cazurile în istoria Bisericii dar şi a umanităţii în care un om să fie înzestrat cu atâtea daruri, cum a fost cazul ierarhului Vasile cel Mare prăznuit de Biserica Creştină în fiecare an la 1 ianuarie ziua plecării sale la Domnul.
De la Sf. Vasile ne-au rămas multe lucrări cu caracter teologic şi liturgic care constituie până astăzi o comoară de mare preţ a Bisericii lui Hristos care-l cinsteşte ca pe un adevărat „mare dascăl al lumii şi ierarh” împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur şi cu Sf. Grigorie Teologul.
O lucrare importantă a marelui ierarh este cea închinată tâlcuirii Psaltirii lui David carte de căpătâi în cultul Bisericii până astăzi.
De fapt în vremea antichităţii creştine şi deci şi în epoca Sf. Vasile, Psaltirea era cartea de rugăciuni a creştinilor în cultul lor privat dar şi al Bisericii în cultul ei public.
Cei 150 de psalmi sunt adevărate rugăciuni de cerere, de preamărire a lui Dumnezeu dar şi de mulţumire, motiv pentru care şi atunci ca şi astăzi cartea Psalmilor este cea mai uzitată de credincioşi şi de monahi ca o hrană duhovnicească neîmpuţinată.
În Biserica primară, după cum mărturiseşte fericitul Ieronim, şi copii ştiau Psaltirea pe de rost şi o cântau ca pe cea mai iubită cântare.
„La noi toate-s simple şi tăcerea e întreruptă numai prin cântarea Psalmilor. Întoarce-te încotro voieşti: plugarul care merge în urma plugului cântă: Aliluia!, secerătorul acoperit de sudoare se desfătează cu psalmii; şi vierul care taie cu cuţitul său cel strâmb viţele cântă ceva din ale lui David. Acestea-s cântecele favorite ale poporului. Psalmul este strigarea păstorilor. Psalmul este cântecul plugarului” (Epistola către Marcel).
Vorbind despre necesitatea şi importanţa psalmilor Sf. Vasile cel Mare arată că psalmii „sunt o adevărată comoară de învăţături, punând fiecăruia la îndemână ceea ce este de folos”, iar referitor la Cartea Psaltirii spune că aceasta: „cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate, ea prooroceşte asupra viitorului şi ne aduce aminte de cele ce au fost: dă legi pentru viaţă şi reguli de purtare. Aceasta este o vistierie obştească de învăţături bune” (Cuvânt la ps.29), adăugând apoi faptul că: „nici o altă carte nu măreşte pe Dumnezeu aşa ca Psaltirea, nici nu se poate asemăna cu folosul ei”.
Psaltirea este cu adevărat un medicament puternic în vindecarea bolilor celor sufleteşti şi trupeşti pentru că: „ea vindecă şi rănile învechite ale sufletului şi rănilor noi le dă grabnică vindecare. Ea îngrijeşte de cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos”. Şi adaugă apoi: „Cu Psaltirea şi pentru tine însuţi pe Dumnezeu vei milostivi, căci mai mare şi mai sus este decât toate cărţile. Deci această carte ce se numeşte Psaltire este asemenea ca marea cea mare că precum din mare nu lipseşte apa niciodată, nici nu împuţinează prin vărsarea râurilor şi a izvoarelor, aşa şi din Psaltire nu lipseşte cântarea niciodată, fiindcă Psaltirea se numeşte vitejie şi îndrăzneală către Dumnezeu spre mântuirea sufletului”.
Psalmul în viziunea marelui ierarh capadocian este un leac de alinare a bolilor. Şi precum leacul cel amar este amestecat cu dulceaţă pentru a putea fi primit de către bolnav cu uşurinţă tot aşa psalmul este amestecat cu dulceaţa cântării lui pentru a avea efectul dorit asupra sufletului: „el (psalmul) a împreunat laolaltă cu dogmele plăcerea cântului, pentru ca, fără de ştirea noastră, odată cu bucuria şi frumuseţea celor auzite să primim şi folosul care rezultă din cuvintele ce le auzim. De altfel tot asemenea fac şi doctorii cei înţelepţi atunci când au de dat bolnavilor doctorii amare: căci ei le amestecă mai întâi cu miere şi numai după aceea le dau celor care nu ar putea să le ia altfel”.
Arătând efectul terapeutic al cântării de psalmi autorul arată că: „psalmul este liniştirea sufletului, dătător de pace, căci el potoleşte cugetele furtunoase şi învăluitoare, ogoeşte tulburarea sufletului şi pune frâu neînfrânării” precum şi faptul că e armă nebiruită împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi şi că el aduce pacea, liniştea şi odihna în sufletul celor care-l cântă cu evlavie: „psalmul este armă contra fricii de noapte, liman împotriva demonilor, odihnă de munca de ziuă, el e paza pruncilor şi podoabă pentru cei tineri, mângâiere bătrânilor şi cea mai cuviincioasă găteală pentru femei”.
Psalmul este cel ce aduce împăcarea celor învrăjbiţi: „căci cine poate socoti de duşman al său pe acela, cu care s-a rugat cu un cuget lui Dumnezeu, în aceeaşi ceată de lăudători?”, se întreabă retoric marele arhiereu.
Psalmul alungă urâtul din inima omului şi din tot locul, el „umple pustia de locuitori şi potoleşte adunările cele zgomotoase”, el este cea dintâi învăţătură a pruncilor şi podoabă a tinerilor, el este „glasul Bisericii, el face prăznuirile ei strălucite şi tot el naşte întristarea cea după Dumnezeu”.
Fiind cu adevărat „slavoslovia îngerilor şi cădelniţă duhovnicească” – spune Sf. Vasile cel Mare – psalmul „şi dintr-o inimă de piatră stoarce lacrimi”.
În Psalmi aflăm preziceri cu privire la viaţa şi lucrarea lui Mesia ca şi prevestirea unor fapte din viaţa Bisericii şi a cultului Legii celei noi.
„Ce nu poate învăţa cineva din Psalmi? – întreabă autorul sfânt – măreţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătatea înfrânării, desăvârşirea judecăţii … Numai aici poate să se găsească teologia cea desăvârşită, aici prezicerea venirii în trup a Domnului Hristos, aici ameninţarea Judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă, ca şi descoperirea tainelor celor nepătrunse, căci toate se găsesc adunate aici în cartea Psalmilor, întocmai ca într-o comoară bogată care este pusă la îndemână tuturor”.
În comentariul la ps. 32, Sf. Vasile îndeamnă mânecând de la cuvintele acestuia „Cântaţi Domnului cântare nouă” (Ps. 32, 3) ca psalmii să fie rostiţi şi cântaţi „nu după buchea veche, c
.jpg)
.jpg)
.gif)
