În urmă cu doi ani de zile la 30 iulie trecea la cele veşnice şi
neîmbătrânitoare, pe neştiute şi pe nepregătite, cel ce a fost patriarhul tuturor românilor fericitul întru adormire Teoctist Arăpaşu.
 A trecut dincolo în zările senine ale veşniciei încărcat de ani şi de vrednicii, depăşind cu mult vârsta psalmistului apropiindu-se de cea a patriarhilor de demult. A trecut dincolo în Patria Cerească împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi cu semenii, cel ce a condus destinele Bisericii străbune ca patriarh timp de 21 de ani în vremuri de adânci prefaceri sociale.
 Şi-a început activitatea de slujitor al Bisericii încă din fragedă vârstă , copil fiind dintr-o familie numeroasă, când a bătut la porţile mănăstirii Vorona din ţinutul de legendă al Botoşanilor, cerând să fie închinoviat ca frate.
 A trecut prin toate ascultările şi treptele vieţii monahale cu smerenie, cu răbdare şi mai ales cu dragoste, virtuţi care l-au caracterizat toată viaţa.
 A urcat rând pe rând pe scara ierarhică începând cu treapta de episcop – vicar patriarhal în anul 1950 conlucrând 13 ani cu patriarhul Justinian Marina, apoi episcop la Arad (1963 – 1973), mitropolit al Olteniei (1973 – 1977), mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1977 – 1986) şi apoi Patriarh al României (1986 – 2007). Pretutindeni pe unde a trecut şi lucrat ca ierarh a lăsat un „nume bun” ca şi amintirea frumoasă a unui om hărăzit slujirii şi apropierii dintre oameni. A muncit mult, a ctitorit multe şi multe i-au fost şi bucuriile vieţii dar şi încercările acesteia.
 În anii întunecaţi ai defunctului regim totalitar a reuşit să conducă corabia Bisericii către liman în ciuda tuturor greutăţilor şi împilărilor.

 După 1989 a trecut prin multe încercări şi umilinţe care l-au marcat profund dar care nu l-au putut doborî, el rămânând acelaşi părinte cu suflet bun şi iertător faţă de cei ce l-au necăjit şi i-au făcut supărare.
 Nici nu ne putem da seama, noi cei mai tineri, prin ce a trecut patriarhul Teoctist şi ceilalţi sinodali în vâltoarea evenimentelor ce au urmat după 1989. El însă, patriarhul, a rămas tare şi puternic ca un stejar în calea furtunii şi Dumnezeu ca şi oamenii de bine i-au fost mereu aproape şi l-au sprijinit.
 Roadele activităţii sale se văd în Biserică astăzi: noi centre eparhiale reînviate sau nou înfiinţate în ţară şi în străinătate, sute de biserici şi mănăstiri zidite pe întreg cuprinsul ţării, zeci de şcoli de teologie ortodoxă, publicaţii, noi aşezăminte de asistenţă socială, instituţii culturale şi multe altele.
 Toate acestea vor vorbi de acum încolo de personalitatea de excepţie a patriarhului Teoctist, un patriarh al dialogului ecumenic şi inter-religios al dragostei şi al conlucrării cu toate Bisericile Creştine. 
Să amintim doar vizita pe care fericitul întru adormire papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o acum 10 ani în România, prima vizită a unui suveran pontif într-o ţară eminamente ortodoxă şi care s-a făcut la iniţiativa patriarhului Teoctist.
 Au trecut iată doi ani de la despărţirea lui de noi iar chipul şi numele său sunt mereu prezente în viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei.
 Cu siguranţă că epoca Teoctist va fi consemnată în analele istoriei bisericeşti şi naţionale ca o epocă a marilor prefaceri în viaţa Bisericii Ortodoxe Române ce au impus-o în ochii întregii lumi ca o Biserică a dialogului, a deschiderii dar şi a păstrării intacte a propriei identităţi.
 Au trecut doi ani de când patriarhul Teoctist a plecat la ceruri şi din ce în ce mai mult ne este dor de figura lui impunătoare şi împăciuitoare.

 Să-l rugăm pe Dumnezeu să-i facă parte de veşnică odihnă în Biserica triumfătoare, ca unul ce mult a lucrat în Biserica slujitoare a Domnului iar pomenirea lui şi a faptelor lui să fie din neam în neam şi din veac în veac. AMIN.