După o scurtă dar grea suferinţă a trecut la cele veşnice arhimandritul Teofil Părăian, părinte duhovnicesc şi mentor de conştiinţe a multor clerici, monahi şi mireni din ţara noastră.
 Vestea morţii sale a umplut de tristeţe sufletul şi inima celor care l-au cunoscut şi l-au preţuit. Şi nu puţini au fost cei care s-au împărtăşit din cuvântul său, „cuvânt cu putere multă”, cuvânt ce a zidit în oameni credinţa, dragostea şi dorul după Dumnezeu şi după desăvârşire.
 Mulţi au fost cei care s-au împărtăşit „din ospăţul credinţei” – să amintim titlul unei cărţi a lui, şi îngenunchind în faţa părintelui sub epitrahil şi-au mărtirisit păcatele primind dezlegare şi canon, îmbărbătare şi curaj în lupta cu ispitele vieţii întru dobândirea mântuirii.

 L-am cunoscut pe părintele Teofil încă din vremea când eram student teolog şi-l admiram cum predica înaripat la slujbele din duminici şi sărbători la Mănăstirea Sâmbăta. Mai bine l-am cunoscut în anii când am fost episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului când la popasurile de la Sâmbăta ne împărtăşea cuvânt de învăţătură şi de povaţă iar în ceasurile de taină depăna amintiri despre oamenii pe care i-a cunoscut şi care l-au şi marcat în viaţă: mitropoliţii Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin, arhiereul Teodor Scorobeţ, părintele Arsenie Boca, părintele Serafim Popescu, părintele Veniamin Tohăneanu şi alţii despre care vorbea întotdeauna frumos.
 A fost un om al bucuriei, un om care aducea bucurie în suflete, un om care ştia să aprindă focul dragostei pentru Dumnezeu şi pentru semeni la cei ce-i căutau sfatul.
 A fost un mentor şi ctitor de conştiinţe care a ştiut să dăltuiască prin cuvânt chipul lui Dumnezeu în mintea celor ce-l aveau ca păstor duhovnicesc şi povăţuitor.
 A fost un om dăruit cu multe haruri, pe care nu le-a ţinut doar pentru sine şi le-a împărtăşit cu dărnicie şi altora.
 A fost un om al datoriei împlinite, un călugăr ce nu şi-a lăsat niciodată, chiar şi în lungile călătorii ce le făcea, pravila rânduită. Un slujitor ce se apropia mereu de Sfântul Altar cu acea sfială şi emoţie la fel ca şi atunci cânda primit punerea mâinilor pururea pomenitului mitropolit Antonie Plămădeală al Ardealului, harul preoţiei.
 Părintele Teofil a fost un om care a insuflat tuturor un optimism debordant, un optimism pe care-l trăia el continuu pentru a putea surmonta infirmitatea de care suferea.
 A fost un om unic prin calităţi, un om care dădea sfaturi tuturor, un om care simţea prin puterea harului nevoile şi suferinţele fiecăruia.

A fost un om căruia Dumnezeu i-a dat putere până în ultimele clipe ale vieţii, un om de care s-au bucurat mulţi şi care a adus lumină în întunericul sufletesc al multora. A fost un misionar, un semănător de cuvinte în ogorul sufletesc al multora.
Mitropolitul Antonie Plămădeală spunea atât de sugestiv despre Părintele Teofil: „Când vorbeşte oamenilor nici nu îţi dai seama că el nu vede! E atât de aproape de problemele omului, de problemele cu care e confruntat, de nevoile pe care le are. El parcă ştie totul, parcă înţelege totul, parcă are soluţii pentru toate cazurile care îi vin înainte. De altfel nici nu face caz de faptul că el nu vede. Şi nimeni nu are impresia că el nu vede. E un om extraordinar”.
Iată ce frumos vorbea despre el mitropolitul Antonie care a şi realizat o carte interviu cu părintele Teofil intitulată „Cine sunt eu? Ce spun eu despre mine” Sibiu, 2003.
Cu părintele Teofil se încheie galeria marilor duhovnici pe care i-a avut neamul nostru românesc şi care în vremurile tulburi ale defunctului regim totalitar au menţinut trează conştiinţa şi credinţa românilor.
Acum la ceasul plecării sale „să gândim frumos” despre el, căci el a avut mereu „gânduri senine”, trâind din plin „bucuriile credinţei cu faţa spre veşnicia fericită” – amintind prin aceasta câteva titluri din cărţile sale şi să-l rugăm pe Dumnezeu să-i facă parte de veşnică odihnă întru Împărăţia Bucuriei celei veşnice.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească cu drepţii.